Istoric

Mişcarea Penticostală din Vicovu de Sus

După Primul Război Mondial, pe lângă pocăiții veniți din război, au început să vină la pocăință și alții desprinși din Cultul Ortodox și s-a format o grupare de creştini evanghelici, numită „Studenţi din Biblie”. În acea vreme nu erau alți credincioși evanghelici, ci doar câţiva care frecventau „Oastea Domnului”.

La întâlnirile care le avea această grupare, pe lângă rugăciunile pe care le făceau împreună, citeau și studiau mult biblia.

Primul creştin botezat cu Duhul Sfânt din această parte a Bucovinei a fost Toader Daniliuc, din Solca. Aceasta se întâmpla aproximativ prin anul 1911. Primul pocăit din Vicov a fost Niţu Toader din satul Bivolărie, care a trăit în casa unde mai târziu a locuit fratele Ion Mitric. El s-a pocăit în Primul Război Mondial, luând botezul în apă în Rusia şi nu s-a căsătorit niciodată, ci a fost, conform mărturiilor celor care l-au cunoscut, un creştin adevărat care şi-a trăit viaţa după Scripturi, îndemnând oamenii să se pocăiască.

Lucrarea Duhului Sfant

Nu la mult timp, un credincios din Ardeal, Augustin Buta, a auzit de guparea din Vicov, şi a început să ia legătura cu ei prin scrisori. Aceasta se întâmpla după anul 1920. Prima scrisoare pe care a trimis-o la Vicov avea scris la destinatar: „Către pocăiţii din Vicov”, deoarece Buta nu cunoştea nici o adresă de a lor. A venit după aceea la Vicov, participând la întâlnirile lor. Mergând din nou acasặ, a aflat că Dumnezeu a început sặ boteze cu Duhul Sfânt, credincioşi din Ardeal. Primind şi el Duhul Sfânt, a continuat colaborarea cu cei din Vicov, îndemnându-i și insistând din nou prin scrisori, cu dovezi din Faptele apostolilor, să pună acele versete în practică, şi anume să stăruiască după Duhul Sfânt. Un timp ei au ezitat să facă lucrul acesta, însă la o seară de rugăciune şi stăruinţă în casa lui Alexandru Coroamă (Voitineanu), după câteva rugăciuni a fost botezată cu Duhul Sfânt, sora Iustina Niţu și tot în acea seară a fost botezat cu Duhul Sfânt,  Ion Coroamă fiul lui Alexandru, care avea doar 16 ani.

Așa a început să ia ființă lucrarea de botez cu Duhul Sfânt, în Vicovu de Sus. Înfiinţarea ei a avut un impact deosebit asupra vieţii oamenilor: necredincioşii deveneau credincioşi, iar cei robiţi de patimi şi duhuri rele deveneau liberi. S-a putut observa un model de comportament în familie şi societate, oameni schimbaţi prin puterea Duhului Sfânt, fapt ce a condus la noi convertiri.

Pentru că gruparea era nou apărută, a început şi persecuţiile împotriva ei, atât din partea oamenilor din sat, cât și din partea autorităţilor locale. Dar ei nu s-au lăsat intimidaţi, ci au continuat aşa adunându-se clandestin prin case, rugându-se şi stăruind după Duhul Sfânt, nefiindu-le frică de arestările care se făceau şi care se lăsa de multe ori cu condamnări la închisoare. Judecarea şi condamnarea se făcea la Cernăuţi, care era capitala regiunii la acea dată.

Sora Zamfira Berculean (Chelba, după căsătorie) povestea din aceea vreme:

În acea grupare, mai erau şi fraţii: Aurel Schipor (Pinciu),  Arleon Bălici, Anton Laskievici, Alexandru Chelba, Vasile Nistor, Zăgrea Nighita, George Cîrdei (Brot), Vasile Cîrdei (Brot), Traian Ursache, Marcu Schipor, Gheorghiţă Dumitru, Sandu Cornea (Cotopici), George Lăcătuş, Ion Lăcătuş, Casian şi Arcade Coroamă, George Puha şi alţii.

În anul 1927, Buta a venit din nou la Vicov, participând cu ei la rugăciuni și bucurându-se împreună de harul lui Dumnezeu și de Cuvântul Lui.

Ulterior, focul botezului cu Duhul Sfânt s-a aprins şi erau botezaţi de Domnul toţi cei ce credeau şi stăruiau în rugăciune, atât credincioşii din acea grupare, cât şi ortodocşii care ulterior aderau la gruparea lor.

Primele intalniri de partasie si studiu biblic

Fiind mai puţini, credincioşii penticostali se adunau prin case, pe rând, la fiecare dintre aceştia. Locul următoarei întâlniri se stabilea la fiecare întâlnire. Din informaţiile care s-au putut obţine, la început se adunau mai mult în casa fratelui Petrea Cîrdei în Est, iar în Bivolărie se adunau cel mai mult la Toader Niţu şi George Bahnean (Zilber). Prezbiterul care oficia Cina Domnului a fost fratele Gavril Cîrstean. El a fost primul prezbiter al celor ce credeau în lucrarea Duhului Sfânt, în zona Sucevei până la Botoşani.

Prin anul 1928 se adunau în casa fratelui Aurel Schipor, în Est, unde se făcea și spălarea picioarelor. Aceasta a continuat până în anul 1935, când  un frate pe nume Gustave Herbert Schmidt (profesor la un Institut Biblic Penticostal, în orașul Gdansk, Polonia), a ţinut un studiu biblic la Iaşi cu credincioşii din ţară. Majoritatea fraţilor erau din Bucovina şi mulţi fraţi din Vicov. Printre altele subiecte, a adus învățătura de a renunța la practica spălării picioarelor, la Cina Domnului. Acolo au fost şi fraţii Ioan Bododea (lucrător penticostal de seamă) care locuia atunci la Iaşi şi fratele  Michael Thelman din Dârlos, judeţul Sibiu, care era translator. Fraţii din Vicov s-au remarcat prin faptul că îi puneau multe întrebări fratelui Schmidt şi erau interesaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. 

Un alt frate lucrător din vremea aceea care mai venea la Vicov, a fost Tănase Sîneţa din Banila (acum Ucraina). El venea cu bicicleta 40 de kilometri aproximativ, pentru credincioşii din zona Vicovului.

Astfel, împreună cu fratele Arcadie Dumitrescu din Vicov, mergeau cu bicicletele şi la Brodina, pentru că acolo s-a înfiinţat o mică grupare, după ce s-au pocăit un bărbat şi o femeie. Pentru a masca misiunea lor, legau de biciclete scule pentru despicat butuci de brad, iar cei care-i vedeau să credă că se duc la lucru. Fratele Sîneţa era prezbiter la Banila şi vorbea şi limba rusă (în Brodina se vorbeşte şi limba rusă). Într-o noapte, prin anul 1939, duceau Cina Domnului cu bicicleta la fraţii din Brodina. La întoarcere spre Vicov, pe la ivirea zorilor, i-au prins jandarmii prin pădure şi i-au arestat. Era şi fratele Mihai Moisiuc (din Brodina). Fuseseră pârâţi de preotul Zalencu. Era o zi de duminică şi le-au atârnat tablouri cu versete din Biblie pe spate şi în faţă şi i-au purtat pe drum în toată Brodina. Jandarmii luaseră aceste tablouri cu versete din casele fraţilor Moisiuc şi Curaciuc. Fratele Sîneţa a spus că a fost o lucrare a Domnului, deoarece oamenii citeau versetele care erau atârnate pe ei. I-au dus pe jos din post în post: de la Brodina la Falcău, apoi la Straja. Aici s-au întâlnit cu primarul, care i-a văzut legaţi, având drept corp delict Biblia. El a luat Biblia, a sărutat-o şi le-a spus jandarmilor: „Alţi hoţi nu găsiţi, care fură vitele prin munţi, doar pe aceştia i-aţi găsit?” De la Straja i-au dus la Vicovu de Sus, unde subofiţerul, pentru că îi cunoştea, le-a spus: „Plătiţi-mi biletul până la Rădăuţi ca să vă duc direct la Legiunea de Jandarmi, să nu vă mai duc la Vicovu de Jos şi tot aşa până la Rădăuţi.” I-au plătit autobuzul, iar când au ajuns la Rădăuţi, procurorul a întrebat: „Ce fel de credinţă au aceştia?”, iar subofiţerul a răspuns: „Adventişti de ziua a şaptea”. Fiindcă adventiştii erau recunoscuţi de Stat, procurorul a spus: „Atunci daţi-le drumul, pentru că ei au drepturi.” Astfel, ei au fost eliberaţi, fără ca să vorbească ceva.

La fraţii din Vicov veneau şi fraţii de la Igieşti (acum Ucraina), pentru rugăciune.

Când au apărut pocăiţii penticostali în Vicov, oamenii din sat îi vedeau rău, ca oameni desprinşi din „adevărata credinţă”; dar, cu timpul, au observat că penticostalii erau deosebiţi de ceilalţi prin faptul că spuneau adevărul, ajutau oamenii la agricultură, la construcţii de case sau cu bani unde era nevoie. Nu erau legaţi de averi, de câştiguri, renunţau la blesteme, înjurături şi fapte ruşinoase.

După plecarea la Domnul a fratelui Gavril Cîrstean în anul 1935 (n.r.citește despre fr. Gavril la ”Pionierii credinței”), a fost numit prezbiter fratele Anton Laschievici. Cel din urmă, în anul 1940 a plecat în Germania, iar fratele Traian Ursache a fost numit prezbiter, apoi a fost fratele Alexandru Chelba, prezbiter. El era ajutat de fraţii lucrători Ilie Lungu din Frătăuţii Noi, Zamfir de la Suceava şi Duciuc (preşedintele Filialei Suceava, după război).  În ciuda tuturor persecuțiilor, din orice parte erau ele, credincioși penticostali continuau să se întâlnească. Ardea în ei dorința de rugăciune și stăruință după Duhul Sfânt, experimentând bucurii nedescrise cu Dumnezeu. Astfel până în anul 1945 au fost botezaţi în apă 44 de fraţi şi surori.

Anii treceau si cum spune Sfanta Scriptura : „Cu ajutorul Duhului Sfant, biserica se inmultea”

Perioada războiului (1939-1944)

O problemă mare cu care s-au confruntat credincioșii penticostali de atunci, a fost înmormântările. Nu era alt cimitir în Vicov, decât cel ortodox. Toţi oamenii din localitate care decedau erau înmormântaţi astfel, de preotul ortodox. Dar Dumnezeu a lucrat și la această problemă și a pus în inima lui Petrea Bujdei, un om din satul Plai, dorinţa de a deveni copilul Lui. Așa că s-a pocăit, dar a fost foarte rău văzut de oamenii din sat, de vecinii lui în special, încât aruncau cu pietre după el și nu-l lăsau să scoată apă din fântână (fântânile în Plai erau foarte rare, una pentru câteva case). Atunci el a fost nevoit să se mute lângă pădure, pe graniţa cu Rusia. Văzând nevoia penticostalilor, el a donat o bucată de pământ credincioșilor penticostali, să se facă cimitir și astfel să poată și ei face slujbe de înmormântare. Astfel, prima înmormântare oficială a fost a fratelui Vasile Dabîca, în anul 1948. Chiar dacă acum făceau slujbă și aveau unde să îngroape morţii, au fost cazuri în care credincioșii penticostali erau alungaţi de către ortodocși și bătuţi cu pietre, trebuind să lase mortul în drum. După liniștirea situaţiei, fraţii îl înmormântau pe cel decedat, dar fără slujbă.

Un alt motiv pentru care erau persecutaţi credincioșii, era legat de ţinuta naţională (bucovineană). Fiind îmbrăcaţi în iţari și cămăși albe de in, când îngenuncheau la rugăciune le rămâneau urme pe genunchi, pentru că majoritatea caselor aveau pământ pe jos. După acest semn, jandarmii îi luau la sediu și îi interogau, dar nu puteau să-i condamne pentru că nu erau prinși în adunare.

Totuși, și în această perioadă dificilă, oamenii se pocăiau. Fratele Vasile Schipor (Schiridon) a fost pe front la Odessa, în al Doilea Război Mondial. Într-un atac la baionetă cu rușii, după ce au tras cu arma, au primit ordin să înainteze și atunci soldatul rus care venea împotriva lui Vasile i-a spus în limba rusă: „Nu mă împușca, frate!” Au aruncat armele jos, s-au cuprins și s-au sărutat. Erau credincioși amândoi (n.r.fratele Vasile nu avea încă făcut botezul). Rușii au pierdut atacul, s-au retras și a plecat și soldatul rus înapoi. Nu s-au mai văzut niciodată. Când a ajuns fratele Vasile acasă, venind din război, a mers direct la fratele Sandu Chelba și i-a cerut să facă botezul în apă, chiar atunci. Era o noapte de toamnă târzie și au mers amândoi la râul Suceava, unde fratele Vasile a primit botezul nou-testamentar, în apa rece ca gheaţa.

Perioada de după al Doilea Război Mondial

Până în anul 1945 atât credincioşii penticostali, cât şi cei baptişti se adunau prin case şi de obicei împreună. Cel mai mult mergeau la fratele Petrea Cîrdei, în Est. În Bivolărie se întâlneau mai mult la Irina Dabîca, Arcade Plamadă, George Nistor, Ilarie Schipor şi Buruian. Din anul 1946 nu s-au mai adunat prin case, s-au despărţit de fraţii baptişti şi adunarea se făcea numai în Bivolărie la fratele George Cîrdei. Şi în această perioadă, biserica a fost persecutată şi urmărită de autorităţile statului, dar în ciuda persecuţiei a continuat să crească numeric. În anii 1948-1949, fraţii împreună cu surorile şi copiii numărau aproximativ 150 de persoane, iar până în anul 1952 au fost botezaţi în apă 95 de fraţi şi surori.

Fratele Petrea Ursachi (a Baroiului) în anul 1953 a fost pârât de cineva că a cântat o cântare într-o casă. În acea casă era doar unul pocăit, iar fratele, având darul de a cânta, a făcut lucrul acesta. L-a chemat la miliţie şi a fost amendat cu 25 lei. Pe vremea aceea un salariu era de 30-40 de lei.

Tot pe atunci, mai erau pocăiţi următorii fraţi: Gavril Mleşniţă, Nicolai Bahnean, Vasile Chelba, Gavril Ursachi, Nicolai Ursachi (a Baroiului), Ionică Nistor, Traian Ursachi – frate cu Nicolai, Arcadie Dumitrescu, Silvestru Chelba din Bivolărie şi Vasile Schipor (Haşliber). Conducătorul bisericii până în anul 1950 a fost fratele Dumitru Cîrdei (Sumanar), iar între anii 1950-1960, conducător al bisericii a fost fratele Damian Plamadă.

Înfiinţarea corului din adunarea Vicovu de Sus – sat Bivolărie

Un lucru neapărat necesar era înfiinţarea unui cor mixt care să cânte în adunare și la alte slujbe oficiale. Astfel, în luna februarie a anului 1947, sub oblăduirea fratelui Săveanu de la Rădăuţi, s-a format corul. El a venit într-o zi de iarnă cu un armoniu (instrument cu clape, ce suna datorită presiuni de aer, făcută prin apăsarea unor pedale), care a fost adus de la gara Vicovu de Sus pe o săniuţă. Cântările erau învăţate de pe partituri scrise pe note.  Menţionăm primi coriștii de atunci, după cum erau așezaţi în adunare:

Fraţii: Mitruţ Boștiog, Vasile Cîrdei (al lui Todiraș), Vasile Schipor (al lui Aurel), Silvestru Chelba – tatăl lui Arcadie, Aurel Cornea, Dumitru Cîrdei, Schipor Vasile (Schiridon).

Surorile: Maria Coroamă (soră cu Ilenea Chifan), Margalina Schipor (soţia lui Vladimir), Comariţa Aurora (mama lui Gicu Boștiog), Floarea Cîrdei (a lui Vasile), Maria Cîrdei (a lui Vasile), Maria Cîrdei (a lui Sumanar), Victoria Chelba (soţia lui Sandu), Zamfira Coroamă (soţia lui Nică Schipor), Cîrdei Eufrozina (a lui Todiraș), Aritina Lăcătuș, Maria Lăcătuș (soţia lui Nicolai a Baroiului), Irina Lăcătuș (bunica lui Gică Lăcătuș), Aritina Cîrdei (soţia lui Dumitru).

Mai târziu au mai venit și alţi fraţi dirijori și au învăţat corul să cânte mai multe cântări. Fratele Mita din Timișoara a continuat lucrarea începută de fratele Săveanu, din 1955 până în 1957, apoi și fratele Mihalaș din Gearmata (judeţul Timiș). Din rândul coriștilor din Vicov, primul care a dirijat corul a fost fratele Dumitru Cîrdei, apoi fratele Nicu Bobu, iar după perioada cât a fost închisă Casa de adunare, au dirijat și fraţii Dimitrie Dumitrescu și Petrea Bobu, cel din urmă conducând corul până prin anul 1991. Fratele Petrea Bobu s-a pocăit în anul 1948, venind la penticostali de la ortodocși. El spunea: „Din dragoste pentru Domnul m-am dedicat în slujba Lui cu corul. La început, corul era format din 30 de persoane,” spunea el. Cu timpul, s-au pocăit și alţi tineri și au fost introduși la cor. Dădea tonul din memorie, fără instrument, lucru pe care l-a făcut tot timpul cât a dirijat. A fost unitate în cor, coriștii erau de la 17 ani până la 50. Cel mai bătrân corist era Ion Lăcătuș, care avea 50 ani. Era o seriozitate foarte mare între coriști, atât fraţi cât și surorile, purtau o îmbrặcăminte decentă și având o mare frică de Dumnezeu.

Anul 1952, a fost cel mai „roditor” an, pentru că a fost și o mare revărsare a Duhului Sfânt. Au luat botezul în apă 56 de fraţi și surori. Prezbiter era atunci fratele Alexandru Chelba, care a slujit până în 1961. La propunerea lui, biserica a hotărât să mai fie ordinat un frate prezbiter, întrucât fratele Alexandru era bătrân. Astfel, prin tragere la sorţi a fost ales fratele Ion Coroamă pentru această slujbă. Ordinarea fratelui Ion a fost făcută de fraţii lucrători: Ion Onofrei din Frătăuţi, Vladimir Onofrei din Marginea, Ilie Lungu din Frătăuţii Noi și Iurţu din Brodina. Fratele Ion Coroamă a activat în slujba de prezbiter din anul 1952, până în jurul anului 1966, când a fost ordinat fratele Dumitru Cîrdei al lui George. Fratele Dumitru Cîrdei a activat în slujba de prezbiter până în anul 1981. Ordinarea în slujbă se făcea în adunare, după serviciul divin. Credincioșii de atunci erau cu frică mare de Dumnezeu și cu o mare dragoste faţă de El, dar și cu dragoste unii faţă de alţii. Atunci când se întâlneau prin sat unul cu altul, vorbeau numai de lucrarea Duhului Sfânt ce avea loc între ei. Dacă un frate pocăit avea treabă la un alt frate, când mergea la el, după ce intra în casă, se aplecau pe genunchi, făceau o rugăciune mulţumind și dându-I slavă lui Dumnezeu, se ridicau și vorbeau iarăși despre Dumnezeu și minunile Lui, iar la despărțire se rugau din nou, nu înainte de a discuta și problema celui care a venit.12

În anul 1956 erau deja așa de mulţi pocăiţi, încât nu mai încăpeau toţi în casa fratelui George Cîrdei. Atunci, fratele Ion Coroamă a intervenit pentru a cumpăra o casă mai mare și a găsit una vizavi cu locuinţa lui, casa evreului Maidanic. Casa a fost cumpărată de la Comunitatea Evreiască și, pentru că în vremea aceea biserica nu era persoană juridică, a fost înscrisă la Primărie pe fratele Vasile Schipor. Atunci biserica a primit autorizaţie de funcţionare legală din partea Cultului Penticostal din România.

Câteva luni mai târziu, a venit de la biserica baptistă fratele Matei Cornea împreună cu familia și alţii. Fratele Matei s-a ocupat de corul bisericii învăţând cântări pe note. El a dirijat corul (împreună cu fratele Petrea Bobu) până în anul 1980, când a fost ordinat prezbiter.

Perioada închiderii bisericii (1958-1963)

Persecutarea bisericii în această perioadă de către autorităţile de stat a culminat cu închiderea Casei de rugăciune. Din dispoziţia Securităţii comuniste, la începutul anului 1958, au venit la Vicov fratele Gheorghe Bradin și Oprea Ion, președintele și secretarul Cultului Penticostal și au închis Casa de rugăciune. În vremea aceea erau aproximativ 300 de fraţi și surori penticostali.

În zona Vicovului era un om pe nume Mutrescu, care era împotriva politicii Statului comunist. Era urmărit de miliţie pentru că fusese partizan de la al Doilea Război Mondial și nu voise să se predea. Trăia prin munţi, deţinea arme și se spunea că îl adăpostesc penticostalii. Când el s-a predat, a avut un jurnal la el și jandarmii i l-au găsit. Acolo era scris unde a stat, unde a mâncat, ce adunări a frecventat și cine l-a botezat. Printre altele – spuneau securiștii – era scris că a fost și la adunarea din Vicov. L-au condamnat la mulţi ani de închisoare și, ulterior, executat. Dar a mai fost condamnat și prezbiterul Crăciun din Voitinel, care l-a botezat pe Mutrescu și pentru aceasta a făcut doi ani de închisoare.

Fiindcă biserica din Vicov era numeroasă și de căpetenie în judeţul Suceava, ei au acuzat-o că nu a anunţat autorităţile statului când Mutrescu a fost la ei. Aceasta a fost o acuzaţie falsă, pentru că, în realitate, Mutrescu nu a fost niciodată la adunare în Vicov. Prin urmare, s-a închis Casa de rugăciune. Mai târziu, C.A.P.-ul a făcut din ea magazie, unde a depozitat ovăz și grâu.

Prima întrunire a bisericii, după închiderea Casei de rugăciune, a fost la înmormântarea surorii Vironia Boștiog din Bivolărie. Pe atunci credincioșii din Bivolărie erau înmormântaţi tot în cimitirul din centrul localităţii și veneau pe la podul de la Dabâca, o distanţă de 7 kilometri. La acea ocazie s-au adunat public toţi pocăiţii din sat, iar oamenii care considerau că pocăinţa se terminase au rămas uimiţi văzând o coloană de două ori mai mare decât își închipuiseră.

În perioada în care a fost închisă casa de rugăciune, penticostalii s-au înmulţit cel mai mult. În această perioadă au făcut botezul în apă, în jur de 70 de persoane. Chiar dacă le era interzis să se mai adune, în ei ardea dorința de a avea părtășie și a se ruga împreună. Deci au continuat să se întâlnească prin case particulare. Astfel, când fraţii și surorile erau adunaţi la o seară de rugăciune, în centru, la fratele Petrea Ursachi, au fost pârâţi de către un agent de securitate, vecin cu fratele Petrea. A venit șeful de post al miliţiei – Moraveţchi și i-au arestat pe fratele Traian Ursachi (prezbiterul de atunci) și pe fratele Petrea Ursachi, fratele lui, pentru că se adunaseră în casa lui. Au fost judecaţi și fratelui Traian Ursachi i-au dat doi ani de pușcărie, iar fratelui Petrea Ursachi, un an. Fraţii au executat integral pedeapsa. Pe fratele Gavril Mleșniţă l-au amendat cu 5000 lei, iar biserica a fost cea care l-a ajutat să plătească. În această perioadă fraţii au frecventat și biserica baptistă duminica, dar mai mult prin case particulare, după miezul nopţii, până dimineaţa. Când erau adunaţi noaptea la rugăciune, acopereau geamurile pe interior, a casei unde se aflau, cu pături și chiar cu perne, ca să nu se vadă de afară lumina din casă, din cauza urmăririi autorităţilor.

Iată o mărturisire a fratelui Matei Cornea cu privire la acea perioadă:

Fiindcă eram mulţi și nu încăpeam toţi într-o casă, am stabilit să ne adunăm în trei locuri diferite: Est, Centru și Bivolărie. Fiindcă miliţia ne urmărea tot timpul și nu ne lăsa să ne adunăm, următoarea adunare era întotdeauna stabilită la un alt frate. Cina Domnului se făcea în aceeași noapte în toate trei locurile odată. Astfel într-o casă a unui frate se adunau prezbiterul și fraţii care erau desemnaţi, se rugau și frângeau pâinea, apoi pâinea și rodul viţei erau duse de câte un reprezentant al fiecărei adunări în toate cele trei locuri odată.
Într-o noapte, când eram plecat la rugăciune împreună cu soţia mea, a venit la mine acasă șeful de post al miliţiei din Vicov, Dubei. A bătut la ușă și, pentru că numai copiii erau singuri acasă, i-a ameninţat să spună numaidecât la cine suntem plecaţi la rugăciune (voia să ne prindă). Dar copiii nu știau unde ne duseserăm, pentru că noi nu le spuneam unde mergem, așa că miliţianul a plecat foarte supărat. A venit din nou dimineaţa și pentru că eram acasă am ieșit afară.
– Tovarășe Matei, te-am căutat astă-noapte, unde ai fost? m-a întrebat el.
– Tovarășe-șef, dumneata doar știi că pocăiţii nu umblă noaptea după găini, am răspuns eu, vrând să nu spun minciuni, dar nici să-i dau numele fratelui la care ne adunaserăm.
El s-a enervat foarte tare și a plecat, trântind poarta și spunându-mi:
– Bagă de seamă, omule, că o să-ţi rămână copiii pe drumuri.
Dar Dumnezeu a avut grijă de noi și nu ni s-a mai întâmplat nimic rău.

Anii treceau, iar credincioșii penticostali se adunau tot prin case, după miezul nopţii, ca să nu fie prinși. A venit anul 1963, iar în România era organizată alegerea conducerii Statului. Oficialităţile din comună le spuneau și pocăiţilor penticostali să se pregătească să meargă să voteze. Penticostalii le răspuneau că nu vor merge, din cauză că le-a fost închisă Casa de rugăciune. Pentru că aveau nevoie de voturile pocăiţilor, au dat ordin să li se deschidă adunarea. Așa s-au reluat serviciile creștine, chiar în acea duminică de aprilie, când s-a deschis adunarea. Fraţii au mutat într-o parte a sălii tot ovăzul pe care-l avea acolo CAP-ul, iar în partea cealaltă au făcut slujbă. Ardea în ei dorinţa de a se aduna toţi la un loc și de a avea părtășie cu Dumnezeu. Ulterior au mutat toate cerealele în clădirea pusă la dispoziţie de autorităţi.

Tot în această perioadă până în anul 1965, în ciuda persecuţiilor, credincioșii penticostali s-au înmulţit foarte mult, fiind botezaţi în apă 223 de fraţi și surori.

Perioada dintre anii 1965 -1989

După deschiderea Casei de rugăciune, până prin anii ’70, slujbele se ţineau în locașul de rugăciune (cel vechi), doar dimineaţa de la 9-14, din cauza dispoziţiilor regimului comunist, joia și sâmbătă seara, două ore. Tot atunci s-a regrupat și corul bisericii, reluându-și slujba, dar a fost foarte greu la început pentru că nu făcuseră repetiţii de cinci ani. Pentru că biserica se dezvolta atât numeric, cât și pe plan spiritual, i s-a dus vestea și au început să vină tot mai mulţi vizitatori atât din ţară, cât și din străinătate. Primii vizitatori din străinătate ce i-a avut biserica, a fost în anul 1967, când fratele Andrei Nicole din Franţa, împreună cu fratele Caraiman din București, au fost la Vicov, iar adunarea atunci a avut o zi deosebită, venind și din satele dimprejur, la Vicov.

Doi ani mai târziu, au venit din nou fratele Nicole din Franţa, împreună cu doi fraţi francezi și cu cei din conducerea Cultului din București și cei de la Filiala Suceava.

Regimul comunist s-a amestecat și la oficierea actelor de cult. Astfel, s-a interzis botezarea candidaţilor care nu erau născuţi în familie de credincioși. Conducerea bisericii trebuia să obţină aprobarea autorităţilor pentru lista candidaţilor la botez. Acest regim făcea ravagii în biserică, racolând oamenii de aici. Celor chemaţi la Securitate li se făceau propuneri de colaborare și informare în legătură cu activităţile din biserică. Chiar dacă, aparent, exista o formă de libertate, în realitate, credincioșii erau constrânși de anumite reglementări. Propaganda ateistă a avut influenţe negative asupra credincioșilor, deoarece a încercat prin formele ei să-i ponegrească pe cei din biserică.

La școală, fetelor li se interzicea să poarte batic în timpul orelor și, adesea, copiii au fost ridicaţi în picioare în faţa colegilor de clasă și ponegriţi pentru credinţa lor, fiind subapreciaţi la învăţătură din această cauză. Celor care erau angajaţi la unităţile de stat nu li se încredinţau posturi pe măsura pregătirii profesionale. În unele situaţii, până și acordarea concediului de odihnă era sub strictă supraveghere, iar în preajma sărbătorilor religioase unora dintre credincioși li se amâna concediul de odihnă, iar cei care erau în concediu erau chemaţi la lucru.

Credincioșii tineri penticostali s-au achitat întotdeauna cu conștiinciozitate de îndatoririle faţă de Stat, îndeplinind cerinţele stagiului militar, chiar dacă asupra lor plana o serie de concepţii care, de altfel, erau false și discreditau credincioșii penticostali. În diferite cărţi, de exemplu, erau ponegriţi sub pretext că „penticostalii refuză satisfacerea stagiului militar”.

În mod paradoxal însă, biserica creștea de la an la an, pentru că mulţi oameni se întorceau la Domnul.

Dezvoltarea Bisericii Penticostale din Vicovu de Sus

După al Doilea Război Mondial, poporul a suferit mult. Nu se putea cultiva pământul, nu erau mecanisme pentru agricultură (arau cu două vaci), îmbrăcămintea se făcea din in, cânepă și lână. Din această cauză mulţi nu au făcut școală, iar evreii și germanii au luat amploare în Vicov. Femeile erau fără carte, dar au învăţat să se roage și să cânte de la alţii, așa au fost primele femei botezate cu Duhul Sfânt. Rugăciunea lor nu era alta decât atât: „Doamne, mai adu popor la mântuire.” Oamenii simţeau o nevoie de a se încrede în Dumnezeu.

Factorii care au contribuit la dezvoltarea Bisericii au fost următorii: frica de Dumnezeu, modestia fraţilor din toate punctele de vedere – în comportare, în vorbire, în îmbrăcăminte și prin rugăciune. Stăruinţa fraţilor era ca Dumnezeu să aducă mai mulţi păcătoși la mântuire. Pe tot parcursul existenţei ei, Biserica avea organizate seri întregi de rugặciune și stặruinţặ pentru umplere cu Duhul Sfânt, iar Dumnezeu boteza cu Duhul Sfânt, pe toţi cei care stặruiau. Înmormântările erau cele mai bune ocazii de evanghelizare folosite la începutul credinţei penticostale în Vicovu de Sus, iar în rest de la om la om. Evanghelizarea în localuri publice era interzisă.

În timpul slujbelor, și nu numai, se punea un mare accent pe ţinută și pe comportament, care nu se poate realiza fără o îmbinare cu cunoștinţele biblice. Până în anii ’60, femeile erau îmbrăcate cu catrinţe, cămăși din in, iar bărbaţii cu iţari, brâu din lână, cămăși din in, pălărie, sumane, bondiţă din piele de oaie și cojoace.

Creșterea spirituală a bisericii

Se organizau, așa cum am spus mai sus, diferite cercuri de rugăciune atât în biserică, cât și pe la casele credincioșilor. De asemenea, un rol important în creșterea spirituală l-au avut și studiile și lecţiunile biblice ce s-au desfășurat în biserică și în afara ei, existând o dorinţă permanentă de însușire a Cuvântului lui Dumnezeu. Începând cu anul 1976, tinerii, dar nu numai ei, au putut participa la seri de studiu biblic în biserică. Întrucât de la an la an creștea numărul participanţilor, din anul 1980 s-au despărţit pe mai multe grupe de studiu. Un rol însemnat la creșterea spirituală l-au avut și stăruinţele pentru botezul cu Duhul Sfânt și ungerea cu untdelemn a bolnavilor.

Literatura religioasă, dar și emisiunile programelor de radio (în limba română), transmise de Europa Liberă și Radio Monte Carlo, au constituit o încurajare pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Așa precum Biserica universală a lui Dumnezeu, în decursul vremurilor, a trecut prin încercări, la fel și cea din Vicovu de Sus a avut multe de întâmpinat, dar este foarte interesant cum ea se înmulţește mai mult în timpul prigoanei. E adevărat că nu toţi au trecut cu bine acest examen, deoarece unii dintre ei s-au lăsat de credinţă.

O bună metodă folosită ca mod de evanghelizare era ajutorarea celor în nevoi. Oamenii bogaţi îi luau la lucru pe cei săraci și nu le plăteau întotdeauna munca depusă. Credincioșii penticostali însă se apropiau de ei și îi ajutau cu ce puteau și îi chemau la adunare.

Predica era ţinută de către fraţii care aveau acest dar. În general, predicau fraţii mai în vârstă. Efectul vestirii Evangheliei se vedea imediat, pentru că veneau mulţi ascul-tători ortodocşi şi rămâneau în biserică. Era inspiraţie biblică, ca descoperire şi putere de convertire. Nu conta vârsta celui ce predica, Evanghelia avea putere şi tinerii spuneau poezii, psalmi etc. Dumnezeu lucra în mod deosebit şi apăra cauza Evangheliei. La înce-putul anilor ’70, un frate din biserică a declarat (influenţat de Securitatea comunistă) că până nu împuşcă pe unul din lucrătorii bisericii nu se lasă (n.r.câţiva fraţi erau opriţi de Securitate să nu mai predice, dar ei continuau). Nu a trecut mult timp şi fratele care a afirmat aceasta, a murit subit.

La căsătorii se proceda astfel: Mirii se îmbrăcau în ţinută obișnuită de biserică și erau puși în faţa bisericii pe două scaune, ca și acum. Atunci nu se puneau mâinile peste miri când se cerea binecuvântarea și de obicei erau îmbrăcaţi în port naţional(n.r.până prin anii `70).19

Actul Cinei Domnului se făcea, ca și acum, cu pâine dospită, nu cu azimă și cu must natural din struguri. La frângerea pâinii și împărţirea ei și a rodului viţei se proceda ca și acum. Ea avea un efect foarte mare asupra credincioșilor. Mulţi dintre ei au mărturisit că au fost vindecaţi după ce s-au împărtășit.

Din anul 1965 până în anul 1979, au luat botezul în apă 386 de fraţi și surori. Între anii 1975 și 1981, conducător al slujbelor din biserică, și nu numai, a fost pus fratele Dumitru Mandici.

Ordinarea în slujbă era făcută de fraţii prezbiteri, iar fratele era ales de biserică prin vot. Biserica hotăra care frate are o învăţătură sănătoasă, o viaţă mai aproape de Dumnezeu, cu familie credincioasă și o singură soţie. Așa a fost ales prezbiter, de exemplu, fratele Matei Cornea în anul 1980, ca ajutor fratelui Dumitru Cîrdei, pentru că biserica era destul de numeroasă la acea dată. Cu excepţia uneia sau a două persoane care s-au abţinut, toată biserica a votat prin ridicare de mână ca fratele Matei să fie ordinat.

Din anul 1981, fratele Matei Cornea a rămas singurul lucrător ordinat (fratele Dumitru Cîrdei, prezbiterul de atunci, a trecut la cele veșnice) și conducătorul bisericii până în anul 1987, când a fost ajutat în conducere de fratele Vasile Chelba.

Prin anul 1978, în biserică s-a înfiinţat și primul cor bărbătesc, format din 10 fraţi: Tenor I – Ionică Mitric (al lui Vasile), Viorel Birău și Ion Mitric (al lui Nicolai). Tenor II – Dumitru Cornea (dirijorul) și Ion Cornea (al lui Matei). Bariton – Simion Buzduga și Vasile Boștiog (al lui Dumitru). Bas – Dumitru Coroamă, Gicu Boștiog (al lui Dumitru) și Dumitru Ionesi (al lui Nicolai). Ulterior, corul bărbătesc s-a mărit, fiind adăugaţi și alţi fraţi.

Reconstrucţia casei de rugăciune (iunie 1981-decembrie 1981)

Localul pe care-l avea atunci biserica era vechi și neîncăpător. Era nevoie urgentă de renovarea clădirii. Majoritatea fraţilor din biserică doreau, de fapt, construcţia unei biserici noi, dar lucrul acesta era aproape imposibil, datorită restricţiilor mari pe care le întâmpina Biserica Penticostală pe atunci din partea autorităţilor statului comunist. Văzând că pocăiţii se înmulţesc așa de mult, autorităţile locale au trimis circulară la biserică să nu mai primească musafiri. Le era frică să nu se pocăiască toată comuna. Ca să primească autorizaţie de renovare, fraţii au trebuit să intervină prin cunoștinţe la autorităţile judeţene. Au fost și unii fraţi care se opuneau categoric reconstrucţiei bisericii pe același loc. Dintre toţi, doi din fruntea bisericii erau cei mai împotrivă, iar biserica nu știa ce să facă, crezând că poate nici Dumnezeu nu e de acord. Nu a trecut mult timp și un frate a trecut la Domnul, iar celălalt a avut un accident și nu a mai putut continua în slujbă. Astfel, fraţii au înţeles voia Domnului și s-a început renovarea a câte unui perete de la casa veche. Demolând, au constatat că tot lemnul din construcţie era putred. Au înlocuit câte un perete pe rând, iar acoperișul a rămas suspendat; de jur împrejurul construcţiei, era ridicat un panou mare pentru ca trecătorii de pe stradă să nu vadă ce fac pocăiții.

Locuitorii satului îl întrebau pe primar de ce dă voie pocăiţilor să facă o casă de adunare. El le răspundea: „Lasă-i să o termine, să o facă frumoasă și după aceea o vom lua noi pentru Casă de Cultură.” Fiecare membru al bisericii care lucra angajat la vreo fabrică, a dat câte un salariu și toţi cei ce puteau munci au depus muncă benevolă. Erau aproape 2000 de membri, împreună cu copiii. Cât timp a durat construcţia se dădea o masă în fiecare zi pentru fraţii care lucrau acolo, pentru că cei mai mulţi veneau direct de la serviciu. Cei ce nu puteau lucra(de ex.unele surori), aduceau de acasă mâncare celor ce lucrau.

Domnul a dat izbândă și în numai șase luni și ceva, s-a ridicat un local cu o capacitate de aproximativ 1000 de locuri pe scaune. Trebuie remarcat faptul că în această perioadă nu s-a întrerupt deloc serviciul divin din biserică; fraţii se adunau chiar și sub cerul liber(când se impunea), în praf. Un alt lucru deosebit a fost faptul că în acest timp nu s-a accidentat nimeni. Pe vremea aceea, se spunea că era cea mai mare biserică penticostală de la sat, din Europa. Chiar și în acea perioadă când acoperișul nu era încă făcut, biserica nu a fost lipsită de vizitatori, primind musafiri chiar și din Noua Zeelandă, care s-au bucurat sub cerul liber, împreună cu fraţii vicoveni.20

Biserica creștea numeric de la an la an. Avea deja mai mulţi fraţi care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu, slujitori evangheliști și un cor mai mare, care avea în jur de 160 de persoane. Corul cânta la serviciile divine, dar și la înmormântări sau cu alte ocazii atât în Vicov, cât și la alte adunări din zonă unde nu era cor. Dirijori erau fraţii Petrea Bobu și Dumitru Cornea, care a fost dirijor până în anul 1998. Pentru că în cor erau voci foarte bune, au venit mari dirijori la acea vreme, din Timișoara și Arad, care au învăţat cântări grele la acea dată, de exemplu: „Nu nouă, Doamne!” sau „Imponderabilitate” etc. Aceasta se întâmpla în anii 1982-1984.

Tot în acceea perioadă, s-au organizat seri de rugăciune în biserică. Astfel a urmat o mare revărsare de har, iar Dumnezeu a botezat cu Duhul Sfânt, aproximativ 400 de fraţi și surori, atât din biserica noastră cât și fraţi din alte bisericii, care auzind de bucuriile de la Vicov, veneau și ei pentru a fi umpluţi cu Duhul Sfânt. Principalul mijloc de transport atunci era trenul, iar acesta(seara-noaptea) circula cu aproximativ 80% din călători, numai cu pocăiţi care veneau la Vicov, dinspre Rădăuţi și Suceava.

Vestea că la Vicovu de Sus e o biserică mare s-a dus pe toate meridianele pământului și astfel era vizitată de mulţi misionari din Europa, SUA, Canada, Australia, dar și de foarte mulţi fraţi lucrători din ţara noastră, de fraţii din conducerea Cultului Penticostal de la București, de la Seminarul Penticostal din București și mulţi, mulţi alţii. Tot în această perioadă se poate spune că biserica a crescut cel mai mult și pe plan spiritual.

Prin anii 1983-1984, fratele Viorel Birău a propus și a organizat mai serios un cor de copii, care număra pe atunci în jur de 200-250, copii. Fratele Nicolai Ciuriuc (care l-a ajutat pe fratele Viorel) a adus pe o soră de lângă Timișoara, dirijoare de cor de copii, care a învăţat foarte multe cântări, astfel la fiecare slujbă de duminică seara, ei aveau un program special. Vestea că la Vicov este un cor de copii frumos a ajuns la bisericile penticostale din jur și corul de copii era invitat să cânte și în alte biserici.

Perioada de după 1989

La începutul anului 1990, biserica număra 1800 de membri majori și 750 de copii. Până la revoluţie, de exemplu, botezul în apă se oficia, numai vara în râul Suceava și numai după amiaz, sau seara, datorită restricțiilor comuniste. Anul 1990 însă, a fost primul an când s-a oficiat botezul nou-testamental în libertate. Atunci au luat botezul cei mai mulţi fraţi și surori, și anume 60 de persoane

După anul 1985, fraţii și surorile care locuiau în satul Laura au început să se adune din când în când în casa fratelui George Bodale pentru că unii bătrâni sau neputincioși nu puteau veni totdeauna la adunarea mare. Mai târziu, datorită distanţei de 7-8 kilometri până la biserica mare, fraţii de acolo au hotărât să construiască o casă de rugăciune, ca o filială a bisericii mari. Dumnezeu a dat izbândă, i-a ajutat și după vreo doi ani de lucru, în anul 1992, s-a deschis prima casă de rugăciune în Laura, satul renumit naţional cu cei mai mulţi ortodocși. Atunci toţi credincioși penticostali din Laura s-au mutat acolo. De menţionat că despărţirea s-a făcut cu întelegerea și ajutorul bisericii mari, la fel ca și despărţirea de cei din Bivolărie.

În anul 1992 s-a făcut o evanghelizare la una dintre cele mai mari unităţi militare ale Ucrainei în zona Krasnoilsk, unde fiecare soldat și ofiţer a primit o Biblie în limba rusă sau în ucraineană și câte o floare. Apoi, în anul 1996, împreună cu corul bisericii noastre, s-a evanghelizat cea mai mare închisoare din Chișinău, unde credincioșii L-au mărturisit pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor în mijlocul celor peste 1000 de deţinuţi. Corul avea un rol foarte important atunci, participând la foarte multe evanghelizări în aer liber sau case de cultură din judeţul Suceava și chiar în unele orașe ale ţării noastre și Republica Moldova. Dirijori erau: Dumitru Cornea, Victor Reuţ și Ilie Mandici. În vara anului 1996, a avut loc o evanghelizare în centrul Vicovului în aer liber, când a cântat grupul Speranţa din Canada.

În anul 1995, s-a mai construit la biserică o anexă care cuprindea: o sală de rugăciune, o bibliotecă, două săli de clasă pentru copii, un birou pentru comitetul bisericii, o sală pentru mama și copilul și un vestiar.

În vara anului 1994, biserica noastră a fost vizitată de pastorul Richard Wurmbrand, împreună cu soţia, Sabina. A fost o seară deosebită, întrucât foarte mulţi fraţi și surori îi cunoșteau din cărţile scrise de aceștia, iar fratele Wurmbrand a vestit cu bucurie Cuvântul Domnului și din experienţele trăite în închisorile comuniste și în lucrarea de vestire a Evangheliei în întreaga lume.

În perioada 27 decembrie 1997 – 2 ianuarie 1998, pastorul Iosif Ţon a ţinut un studiu de viaţă spirituală în biserica noastră. Aici s-au adunat toate bisericile evanghelice din Vicov și alţi fraţi din comunele vecine: Bilca, Vicovu de Jos, Straja, Falcău, Brodina și altele. Pe lângă învăţătura sănătoasă din Sfintele Scripturi pentru viaţa spirituală, am avut și o frumoasă părtășie frăţească cu celelalte biserici evanghelice, lucru care rămâne de neuitat pentru localnici.

Între anii 1981 și 2000, biserica a crescut numeric cu aproape 400 de membri, dar și pe plan spiritual. Astfel, la începutul anului 2000, biserica avea peste 2000 de membri majori și peste 700 de copii. La sfârșitul anului, s-a inaugurat un nou local de rugăciune în satul Bivolărie și o parte din membrii bisericii mari, peste 300 de membri majori și 200 de copii, care locuiau în Bivolărie, s-au mutat la acea biserică.

În anul 1987, la propunerea conducerii filialei Suceava, biserica a hotărât în unanimitate să mai fie ordinaţi patru fraţi ca ajutor fratelui Matei și ca lucrători în alte biserici unde era nevoie. Atunci au fost aleși fratele Vasile Chelba, fratele Nicolai Ciuriuc, fratele Nicolai Mitric și fratele Vasile Reuţ. Primii trei au fost ordinaţi în slujba de prezbiter, dar cel din urmă a refuzat categoric această slujbă. Fratele Vasile Chelba a fost conducătorul bisericii împreună cu fratele Matei până în anul 1992, când a fost ales fratele Nicolai Ciuriuc, până în anul 2000. Din 2000, până în 2001, a fost fratele Bodale Stefan, iar din 2001, a fost ales în calitate de conducător al bisericii fratele Viorel Birău. Începând cu anul 1992, se realege comitetul și conducătorul bisericii o dată la patru ani.

Biserica avea activitate, făcând evanghelizări în localităţile unde nu exista o biserică evanghelică. Astfel, fratele Viorel Birău și fratele Aurel Chelba au misionat la Nisipitu, comuna Brodina, unde timp de 8 ani au mers duminică de duminică, organizând servicii de evanghelizare în centrul satului, aducând fraţi evangheliști și corul din Vicov să cânte. De asemenea, s-au mai înfiinţat biserici penticostale în Hurjueni, comuna Gălănești și Moldoviţa, tot cu ajutorul fraţilor și a corului din Vicov.

La începutul anului 2002, în lunile februarie-martie, s-a organizat seri de rugăciune și stăruință în biserică, iar în urma acestora Dumnezeu a început din nou să lucreze deosebit, botezând cu Duhul Sfânt aproximativ 400 de frați și surori, majoritatea tineri din biserică, dar nu numai. Începând cu primăvara aceluiași an, s-a înregistrat o mică scădere a numărului de membri, datorită plecării în străinătate a mai multor tineri și familii, în multe ţări din Europa, unde au înfiinţat biserici: Italia, Spania, Anglia, Irlanda, Belgia, Germania, Austria, Grecia, dar și în Israel și SUA. De asemenea, există fraţi vicoveni în multe orașe din România, unde s-au stabilit definitiv sau temporar. În judeţul Timiș sunt biserici unde peste 10% din fraţi sunt din Vicovu de Sus. De asemenea, sunt fraţi vicoveni și în orașe ca București, Timișoara, Arad, Sibiu, Brașov, Iași, Suceava, Rădăuţi, Pitești, Galaţi.

În 2005 erau aproximativ 1000 de membri majori și peste 800 de copii. Conducerea bisericii era formată atunci din 3 pastori: Viorel Birău, Ciuriuc Nicolai și Bodale Stefan; 3 prezbiteri: Matei Cornea, Iliuţ Ilie și Boștiog Gheorghe și 3 diaconi: Mihai Bujdei, Filip Niţu și Ionel Schipor. Din anul 2001, păstorul coordonator este fratele Viorel Birău.

În anii 2003–2004, sub coordonarea păstorului Viorel Birău, s-a făcut o parcare de aproximativ 60-65 de autoturisme și o clădire alăturată cu o sală pentru nunţi, de aproximativ 300 locuri.

Corul bisericii numără aproximativ 100 de membri.

Copiii bisericii și adolescenţii sunt împărţiţi în 5 grupe a câte 50-60 de copii la școala Duminicală. Tinerii sunt împărţiţi și ei pe grupe de studiu biblic.

Biserica are un comitet executiv de 15 membri.

După atâția ani de existență, Biserica Penticostală din Vicovu de Sus confirmă că este o biserică cu o doctrină bine definită și bine conturată, cu o stabilitate în sistemul de organizare și de funcționare.

Biserica este o monedă de aur scoasă din vistieria cerului – pe o faţă a ei este chipul Domnului Isus, iar pe cealaltă este o hartă a lumii.

Amândouă reprezintă dimensiunile existenţei bisericii, destinată să fie asemenea lui Cristos și destinată să fie o forţă până la marginile pământului. Cine distruge una din feţele acestei monede îi desfiinţează valabilitatea.